Maturizarea este una dintre mizele terapiei
Atingerea potențialului, întruchiparea celei mai bune variante sunt concepte ce ne pot seduce și ne pot trezi interesul la un moment dat în viață. Ele indică una dintre cele mai importante nevoi de creștere din piramida nevoilor lui Maslow: auto-actualizarea.
Este evident faptul că o ființă umană trece prin multe transformări în timpul dintre leagăn și mormânt. Ce este însă mai puțin evident este că în procesul nostru de maturizare, pe lângă schimbările fizice, apar și schimbări ale structurii psihice. Nu este vorba de un anumit conținut psihic ci de o structură psihică. Nu este vorba de un anumit tip de gând ci de o anumită capacitate de gândire. Această dezvoltare în trepte, stadială nu vizează numai gândirea ci și alte domenii ale vieții precum moralitatea, emoționalitea, sexualitatea, relaționarea etc.
Maturizarea psihologică, traversarea stadiilor de evoluție psihică, se aseamănă compunerii unei păpuși Matryoshka. Adultul înglobează capacitățile tânărului, ale adolescentului, ale copilului și ale bebelușului, dar în același timp se află la un nivel superior de funcționare și complexitate.
Imaturitatea
Pentru a atinge grade superioare ale evoluției personale este necesar să rezolvăm situațiile trecute în care evoluția noastră a fost blocată.
Problemele apar atunci când constatăm că ne aflăm într-un corp de adult, dar anumite laturi ale noastre nu corespund vârstei fizice. În anumite contexte ne putem simți precum un copil sau un adolescent, iar asta înseamnă ca o parte din evoluția noastră a rămas blocată într-un stadiu incipient.
Copilăria este timpul de fundamentare al lumii psihice și este preponderent de natură emoțională. Nevoile emoționale neîmplinite, traumele, rănile nevindecate ale copilului ajung să își facă loc în viața adultului și să îi dejoace planurile. Adultul, pe un fondul suferinței din copilărie ajunge să aibă anumite vulnerabilități. Aceste vulnerabilități sunt activate când contextul actual aduce aminte de un context similar din trecut pentru care nu am avut strategii și resurse pentru a-i face față . O rană nevindecată este atinsă și doare.
Pentru că un copil nu știe cum să rezolve o rană nevindecată sau o situație provocatoare a ajuns să găsească strategii creative de a face față durerii emoționale, iar aceste modalități de a face față ajung să facă parte din viața adultului într-un mod care îi limitează capacitățile
De pildă intuim eronat că anumite situații de viață ar putea să ne îngrozească, să ne sperie teribil. Pentru a ne apăra de spaimă am creat o strategie de evitare prin prisma căreia orice catalogăm drept periculos evităm. În viața de adult apar probleme când realizăm că nevoile, dorințele și aspirațiile noastre rămân neîmplinite pentru că mizăm prea mult pe această evitare, stând în casă, uitându-ne pe telefon, distrăgându-ne atenția, consumând substanțe etc. Desigur poate multe situații nu au gradul de periculozitate perceput, dar nu avem cum să verificăm acest lucru deoarece strategia de apărare susține inconștient ideea că lumea e un loc nesigur. Evitând nu aducem informații care să contrazică ideea ce provoacă anxietate.
Maturizarea forțată
Este posibil ca traseul dezvoltării noastre să fi luat și o cale opusă. În loc ca o parte din noi să rămână blocată la un nivel inferior, sa ne fi dorit să ajungem pe un nivel superior negând nivelurile pe care acesta se clădește. Ne maturizăm forțat reprimând dorințe, nevoi, aspirații, emoții.
Aceste părți ale noastre excluse nu dispar în neant, ele sunt reprimate și ajung în inconștient de unde își exercită influenta din umbră. Un mecanism psihic implicat este proiecția. Ce refuzăm să vedem la noi înșine ne deranjează când este exprimat de ceilalți. Vedem paiul din ochiul celuilalt nu și bârna din propriul ochi.
Teatrul lăuntric: rănile copilului interior
La baza dificultăților în fața propriei dezvoltări psihice se află o dinamincă interioară dintre partea noastră corporală, instinctivă, spontană numită copilul interior și partea noastră morală și racordată social numită părintele interior. Dacă partea de copil este rezultatul biologiei noastre, partea de părinte este rezultatul socialului, o voce a unei persoane importante (parintele, un profesor, un partener de cuplu) se transformă și ajunge să facă parte din dialogul nostru interior, până când vocea părintelui fuzionează cu propria voce.
Mișcarea dintre copilul și părintele interior apare ca un teatru, iar scenele sunt dintre cele mai diverse. De pildă libertatea de expresie e blocată de voci parentale interne precum „Taci din gură că te faci de râs”, „ De ce plângi, fătălaule”, „Nu ai voie să fi furios cu mine că te nenorocesc!”. Sau din contra vocea de părinte nu este integrată suficient de bine în psihic, iar copilul își manifestă impulsivitatea fără opreliști într-un mod nestructurat și dezadaptativ. Teatrul intern se reflectă în teatrul extern al relaționării cu ceilalți.
Dinamismul celor două tipuri de personaje: copiii și părinții interni provoacă suferință și este meditată de eul nostru, partea adultă, care ne apără de suferință. Mergând pe exemplul de mai sus, când ne simțim triști inhibăm expresia tristeții și mai mult, încercăm să părem puternici și duri pentru care cumva să fim văzuți ca „fătălai”, pentru nu care cumva să primim același răspuns pe care l-am primit in copilărie. Devenim inautentici, purtăm o mască.
Cum ajută terapia?
Părțile noastre vulnerabile și rănite în trecut sunt dificil de accesat în mod convențional deoarece vin la pachet cu emoții intense cărora nu le putem face față prea ușor, emoții de care ne apărăm într-un fel sau altul.
Terapia ne ajută sa mergem în amintirile trecute, în situațiile dificile ce au provocat durere și să procesăm această durere. Ne eliberăm emoțional de trecutul care ne afectează prezentul și viitorul. De asemenea ne ajută să schimbăm modul cum ne raportăm la propria suferință emoțională, învățând să avem mai multă compasiune, blândețe și bunăvoință față de noi înșine și devenind părinții de care avem nevoie pentru noi înșine. Uneori este nevoie să învățăm să păstrăm limite sănătoase pentru a ne disciplina armonios și pentru a relaționa mai bine cu ceilalți. Nu în ultimul rând învățam să lăsăm jos scutul defensiv și să trăim viața într-un mod mai autentic, vulnerabilizându-ne și comunicându-ne sincer nevoile și dorințele.
